1. Home
  2. /
  3. Blog
  4. /
  5. Atacurile de panică se...

Atacurile de panică se vindecă?

By Psiholog-Psihoterapeut Alexandra Demian

Posted in

Atacurile de panică se vindecă?

 

Panica specifică atacurilor de panică este o stare pe de-o parte comună, adică afectează un număr foarte mare de oameni, pe de altă parte creează sentimentul de unicitate al singurătății, stigmatizării și izolării, precum și al nenumăratelor blocaje pe care le impune.

Caracteristica ei principală constă în efectul de convinge oamenii să renunțe la obiceiurile și activitățile utile și plăcute, de a acționa exact în felul în care ar trebui să ne confruntăm constant cu un pericol, o catastrofă personală(moartea, nebunia sau umilința manifestării unui atac de panică sub privirile celorlalți). Deși panica își construiește un sistem foarte bine structurat de a ne ține prinși, reprezintă în sine doar o stare, care tratată cu înțelegere și efort poate fi vindecată.

Tipuri de atacuri de panică

Atacurile de panică pot fi supuse categorizării prin prisma modului în care acestea apar, astfel că avem atacuri:

  • Anticipatorii. Se referă la acele stări de panică apărute în urma faptului că ne gândim la ceva ce ne creează frică sau oferim un scenariu pesimist participării noastre la o anumită situație;
  • Situaționale. Se referă la acele atacuri care apar atunci când ne confruntăm cu stimulul considerat periculos sau cu situația de care ne temem;
  • Spontane. În cazul acesta, vorbim de acele atacuri de panică apărute brusc, fără un motiv anume. Nu simțim frică și nu ne confruntăm cu ceva amenințător.

Cauzele atacurilor de panică

Identificarea cauzelor atacurilor de panică este un răspuns căutat cu ardoare de către cei care au experimentat cel puțin unul. Aceștia pot pe de-o parte să identifice anumite frici pe care le-au avut dintotdeauna și să poată face niște conexiuni, însă o mare parte din oamenii care suferă în prezent de atacuri de panică pot afirma despre ei că a existat o bună perioadă a vieții lor în care nu au fost dominați de frici sau blocaje în a-și trăi efectiv viețile lor. De regulă, cei care acum pot avea o teamă legat de condusul unei mașini, până la apariția atacurilor de panică nu au avut niciun fel de problemă cu asta.

Există anumite motive intrapsihice care explică atacurile de panică:

  • Existența unor predispoziții genetice: este vorba despre tendința lor de a reacționa la stres, în aceeași măsură în care alte persoane aleg să facă stresului dezvoltând anumite dependențe;
  • O serie de situații dificile din copilărie, în care nu au reușit să învețe că lumea este un loc sigur și felul în care se pot raporta la probleme. Aici putem vorbi despre o pierdere timpurie pe care un copil a avut-o, despre tendința de a fi hiperprotejat sau din contră a putut avea prea multe responsabilități neadaptate vârstei în urma cărora trebuia să-i îngrijească pe ceilalți;
  • Un nivel de stres ridicat ca urmare a situațiilor prezente cu care cineva se poate confrunta;
  • O urmare a schimbării și dezvoltării către viața unui adult independent. Trecerea de la etapa adolescenței către viața de adult este o perioadă solicitantă și plină de schimbări, care ne poate genera răspunsuri disproporționate la situații pe care până atunci le-am abordat în mod firesc.

 

Simptomele atacurilor de panică

Observațiile clinice au subliniat că atacurile de panică pot apărea în anumite situații specifice sau pot avea un caracter spontan, iar manifestarea lor este confirmată atunci când apar o serie de simptome, cum ar fi:

  1. Simptome somatice: creșterea ritmului cardiac, senzația de amețeală, senzația de sufocare, dificultatea de a respira, încălzirea bruscă a corpului și transpirații abundente, tremur ale anumitor părți ale corpului sau în întreg corpul, senzația de derealizare sau depersonalizare;
  2. Simptome psihice: teama iminentă a unei persoane de a-și pierde controlul, de a înnebuni, de a face un atac de cord, că se va sufoca, va putea leșina sau muri în urma unui atac de panică;
  3. Simptome comportamentale:
  • Teama de a lua medicamente deoarece își imaginează că pot avea diverse reacții adverse; există o sensibilitate accentuată asupra senzațiilor corporale pe care le pot avea ajungând în situația de a refuza un tratament atunci când apare o problemă fizică reală;
  • O situație opusă este aceea în care pot dezvolta dependențe față de anumite calmante, alcool sau droguri;
  • Adoptă un stil de viață restrictiv;
  • Manifestă comportamente corelate cu o stimă de sine scăzută;
  • Renunță la a se implica și mobiliza pentru a face lucruri mai simple sau mai complicate;
  • Are tendința de a se izola deoarece se simte neînțeles de ceilalți;
  • Sunt într-o căutare continuă de a-și răspunde la întrebări, cum ar fi: de ce mi se întâmplă mie? Ce să fac dacă voi avea un alt atac de panică?

 

 

Blocajele în calea vindecării atacurilor de panică

De multe ori problema cu care ne confruntăm este persistența atacurilor de panică și nu neapărat existența lor. Dacă ele ar fi singulare sau le-am putea da cu ușurință o explicație, mai mult, dacă am ști din prima cu ce ne confruntăm, șansele de a le stopa apariția și de a ne orienta către ceea ce le declanșează ne-ar ajuta mult mai mult. De regulă, apar anumite conduite comportamentale, care deși par că ajută pe moment contribuie la rămânerea lor în viața noastră pentru mai mult timp. Ne putem referi la următoarele:

  • Nevoia de siguranța imediată care ne conduce la construirea unui sistem de siguranța fals cu scopul de a înlătura cât mai repede simptomele sau de a evita ceea ce avem de făcut. În acest moment ne folosim inteligența și creativitatea pentru a crea condiții de asigurare a manifestării unei panici „blânde” în detrimentul confruntării cu frica;
  • Normalizarea stărilor de panică astfel încât ele devin „răul cunoscut” pe care îl alegem în defavoarea „răului” pe care îl poate produce renunțarea la control;
  • Accentuarea fricii și instalarea confuziei. Uneori depunem eforturi mari pentru a evita apariția atacurilor de panică. Eșecul pe care îl resimțim transformă frica care putea fi corelată cu o situație ce putea fi firească într-o frică pentru frică, construind sentimentul insuportabil al spontaneității și necunoscutului specific panicii;
  • Permiterea transformării atacurilor de panică într-o stare cronică. Acest lucru se întâmplă în primul rând deoarece inițial negăm existența lor. În felul acesta lucrurile se pot complica, ceea ce a creat primul atac de panică devine o problemă de fond în timp ce noi construim o nouă problemă, a panicii care asociată și cu anxietatea ne duce cu gândul că se întâmplă ceva grav cu noi;
  • Le putem confunda cu diferite afecțiuni fizice pentru care amânăm să verificăm existența;
  • Oferirea unei interpretări catastrofizante fără a căuta să le integrăm în înțelegerea motivației care face ca inconștient să reacționăm așa;
  • Ne reducem lumea emoțională la manifestarea fricii și putem trece prin anumite evenimente importante cu o platitudine emoțională, deconectare sau încordare importantă fiind depășirea momentului fără apariția panicii;
  • Crearea unei imagini de sine caracterizată prin slăbiciune, dezamăgire, lipsă de speranță. Apariția gândurilor ce ne definesc a fi defecți sau problematici deoarece nu putem să ne eliberăm de ele;
  • Transformarea membrilor familiei sau a celor apropiați în persoane de sprijin sau însoțitori accentuând ideea că ceea ce ni se întâmplă este grav și fiind singuri suntem expuși pericolului atacurilor de panică.

 

Cum putem vindeca atacurile de panică?

Înainte de a putea lucra asupra ameliorării și dispariției atacurilor de panică este nevoie să:

  • Putem identifica ceea ce ni se întâmplă;
  • Cerem opinia unui medic cu scopul de a exclude posibilitatea, cât de mică ar fi, că atacurile de panică pot proveni dintr-o problemă fizică;
  • Consultăm un specialist: consilier, psiholog, psihoterapeut sau psihiatru;
  • Încercăm să căutăm persoane care au experimentat la un moment dat stările prin care trecem. Putem include aici și un grup de suport sau un grup de terapie. Scopul este de a putea comunica deschis fără a-i pune pe cei apropiați în poziția de a deveni persoane de sprijin și de asigurare ale comportamentelor generate de panică.

 

 

Strategii pentru vindecarea atacurilor de panică

  1. Creșterea capacității de înțelegere. Panica funcționează pe măsură ce se instalează cât mai comod într-o capcană. Aceasta își construiește propriul sistem de factori care ne țin în alertă atunci când ne confruntăm cu ceva care ne determină frica, îl asociem cu panica sau cu un anumit simptom fizic, care ne propulsează imediat într-o stare de așteptare a declanșării unui nou episod.
  2. Tratarea panicii ca și o stare dintr-o perspectivă obiectivă. Acordarea unui sens al semnalelor oferite de panică pot avea un efect mult mai liniștitor în comparație cu încercarea disperată de a fugi de ea. Deși pot apărea fără explicație, cel mai adesea atacurile de panică se sprijină pe un fundal anxios sau pe o stare crescută de stres și poate juca rolul alarmei care ne indică că este posibil să se întâmple ceva în interior sau avem atitudinea de a reprima ceea ce simțim ca urmare a stărilor noastre.
  3. Creșterea conștientizării asupra stării efective. Starea de panică funcționează pe mai multe planuri și un bun exercițiu este acela de a o observa pe fragmentele pe care acționează: pe senzațiile fizice, pe gândurile generate, pe emoțiile resimțite și pe comportamentele care le urmează. Acesta poate fi un moment în care putem identifica gradul irațional în care se manifestă și să îi putem da o altă interpretare mult mai acordată la emoții și gânduri raționale față de o anumită situație.
  4. Obținerea unei alte imagini asupra pericolului. De multe ori atacurile de panică persistă deoarece sistemul nostru mental înțelege că ne confruntăm cu un pericol. Demontarea imaginii pericolului și totodată renunțarea la încercarea de a-l controla poate transmite creierului cât mai multe experiențe, din care învață că nu reprezintă o amenințare reală.
  5. Lucrul asupra respirației profunde, până la nivelul stomacului. Cei care experimentează atacuri de panică spun adesea că nu pot să respire, însă asta nu înseamnă că nu primesc suficient aer. Primim suficient aer dar respirația devine superficială, până la nivelul pieptului, aspect ce conduce ulterior la durerea în piept, mai exact a mușchilor și nu a inimii așa cum ajungem să interpretăm în timpul unui atac de panică.
  6. Opunerea față de impulsurile panicii. De exemplu, panica îmi spune să nu urc în metrou deoarece voi avea un atac de panică. În momentul acela, este distorsionată realitatea în care credem că ne-am salvat, când de fapt nu facem decât să transformăm panica într-o stare mai puternică și de durată.
  7. Expunerea într-un ritm acceptabil la situațiile în care ne gândim că ni se va declanșa un atac de panică.

 

Membru al Colegiului Psihologilor din România cu drept de liberă practică în: Psihoterapie Intregrativă, atestat de Comisia de Psihologie Clinică și Psihoterapie. Specializare în Psihoterapia de cuplu și Psihosexualitate.

Distribuie acest articol

Call Now Button