Oprește muzica.
Închide laptopul.
Lasă telefonul jos.
Și rămâi acolo. Cu tine.
În liniște.
Simți cum te încordezi?
Cum mintea caută repede ceva de făcut?
Cum devine inconfortabil, apăsător, straniu?
Nu e despre plictiseală.
E despre golul care se aude mai bine în liniște.
Despre gândurile pe care le eviți.
Despre durerea care iese la suprafață când nu mai fugi.
Liniștea nu e liniște, când n-ai fost niciodată ascultat.
E o cameră cu ecou, în care vocea ta, neauzită ani la rând, începe să țipe.
Și uneori nu știi dacă ce simți e frică sau durere.
Așa începe dansul cu activitatea compulsivă:
Când simt ceva… mă apuc de curățenie.
Când mă dor gândurile… mai verific un mail.
Când sunt prea prezent… îmi iau ceva de făcut.
E o formă de fugă. Dar cu pași tăcuți.
Ca să nu se prindă nimeni.
Nici măcar tu.
Ce-ar fi dacă, pentru prima dată, ai sta?
Ai închide tot. Și ai întreba:
„Ce în mine cere să fie văzut?”
„Ce parte din mine evit de ani de zile?”
În terapie, liniștea devine teren de joacă.
Și de război.
Și de naștere.
Pentru că în tăcere se aude, în sfârșit, adevărul.
Și poate că e momentul să nu te mai temi de el.
