În psihoterapie și nu numai, este utilizat adesea termenul de mecanism de apărare. Cunoașterea și lucrul efectiv cu apărarea joacă un rol la fel de important precum înțelegerea sentimentelor unei persoane, în a o ajuta să-și depășească problemele.
Ce sunt mecanismele de apărare?
Acestea se referă la strategia pe care o adoptă o persoană pentru a bloca accesul în conștiință a sentimentelor și a afectelor, de regulă negative.
Accesul afectelor negative, pot reprezenta un pericol în sensul în care retrăirea emoțiilor și amintirilor aferente ar putea produce o nouă rănire sau traumatizare prin expunerea la o situație similară ca și conținut sau emoționalitate ca cea din trecut.
Prezența unor mecanisme de apărare dezadaptative combinate cu afecte problematice(furie, anxietate, stări depresive) pot conduce la apariția mai multor probleme emoționale.
Ele de regulă se formează de timpuriu, ca urmare a trăirii repetitive a unor scenarii descrise printr-un conținut negativ și reprezintă forma în care o personalitate imatură, fără posibilitatea de a conceptualiza și înțelege ceea ce i se întâmplă, reușește să facă față situațiilor la care este expusă.
De regulă în perioada copilăriei, un copil se simte captiv și totodată este dependent de adulții din jurul lui, iar strategiile de apărare sunt puncte importante în reziliența sa psihică și de cele mai multe ori și fizică.
Aceste mecanisme ajung să se dezvolte ca parte a personalității, se traduc prin comportamente și atitudini, moduri de a crea relații și de a se exprima emoțional față de trăirile viitoare. Acest lucru înseamnă că însoțesc persoana respectivă pe parcursul dezvoltării sale devenind obiceiuri și moduri de a funcționa cu un aspect cronic, ceea ce le face dificil de recunoscut.
Tocmai de aceea, apare întrebarea: De ce am reacționat așa? De ce nu mă pot stăpâni, dacă ulterior îmi dau seama că îmi fac rău?
Răspunsul constă în felul în care mecanismele de apărare ajung să nu-și mai îndeplinească rolul doar de protecție și încep să ne scurtcircuiteze.
În alte momente, mecanismele de apărare, constituie paza în fața unor evenimente traumatice, stresante, au un rol defensiv și constituie o mobilizare cu un caracter dezadaptativ, crează senzații neplăcute, la care se adaugă gânduri pe care le proiectăm în viitor și care ne generează anxietate sau gânduri care ne țin undeva în trecut, generând reacții depresive.
Care este importanța înțelegerii mecanismelor de apărare?
Înțelegerea lor ne poate ajuta să ne explicăm mult mai bine semnificația și originea comportamentelor, a simptomelor asociate, a gândurilor și acțiunilor iraționale.
Gândiți-vă metaforic la asocierea psihicului cu un tablou imens de comandă.
Mecanismele de apărare sunt butoanele care asigură funcționalitatea.
Dacă butoanele respective sunt emoții ca furia, frica, tristețea sau vinovăția, sistemul psihic simte că urmează să fie copleșit și începe să elimine din componente: fie gânduri, fie senzații sau ambele, fără o intenție conștientă și așa ajunge să-și creeze alte reacții.
De exemplu, pot uita să-i răspund unui coleg la o solicitare.
Apoi îmi pot aminti și totodată să-mi dau seama că încă de la început nu-mi doream să comunic cu el pentru că nu-mi place și mă face să mă simt furioasă.
Butonul furiei, a scurtcircuitat gândul, pentru a mă proteja de neplăcerea produsă de rememorarea cererii de a-i răspunde, dar în același timp, mă lasă expusă disconfortului sau rușinii că va trebui să explic neplăcerea.
Mai pe scurt, dacă apărările noastre ar fi ziduri, este nevoie să fim atenți cât de sus le construim sau să ne pregătim să le dărâmăm, altfel ne doboară.
Tipuri de apărări
⚫ Apărări conștiente și apărări inconștiente
Felul în care acestea se produc este de regulă automat, iar cei mai mulți oameni nu sunt conștienți de modul în care se produce autoreglajul interior, dar există și situații în care conștient aleg anumite mijloace acționând deliberat.
⚫ Apărări primare și apărări secundare
În special la adulți se pot observa o serie de strategii de apărare folosite uzual, comparativ cu altele utilizate mult mai rar.
⚫ Apărări adaptative și apărări dezadaptative
Caracterul adaptativ, respectiv dezadaptativ se stabilește în funcție de modul în care o persoană ajunge să fie afectată de utilizarea apărării, observând cât de mult întrețin o conștientizare slabă a propriilor emoții problematice, precum și a unor comportamente autodistructive.
⚫ Apărări cu rol de protecție împotriva unui pericol și apărări obiceiuri
După cum indică și termenul folosit pentru a le descrie, acestea au rolul de a ne proteja în situații în care funcțiile Eului nostru riscă să se prăbușească, cu toate acestea multe dintre ele îmbracă forma unor obiceiuri, care se manifestă și în afara unui pericol real, ca de exemplu: îi învinovățim pe ceilalți întotdeauna, generalizăm prejudecăți, folosim minciuna etc.
Exemple de mecanisme de apărare
Acestea strategii sunt numeroase, se formează în diferite stadii de dezvoltare și pot fi folosite combinat în viața de adult, în funcție de când și cum au apărut. Noi vom prezenta și exemplifica doar câteva dintre ele.
🔵 Proiecția
În cadrul proiecției, ca mecanism de apărare, o persoană distorsionează modul în care îl vede pe celălalt atribuindu-i propriile emoții, dorințe sau gânduri sau atribuindu-i acele aspecte care îi displac la sine.
Într-un cuplu, partenerul își anunță soția că astăzi va trebui să rămână peste program și nu se va mai putea ocupa de cumpărături și o roagă să meargă ea. Această cerere îi dă peste cap programul soției și aceasta merge la cumpărături, însă ajungând acasă realizează că a uitat de acele produse necesare pentru organizarea mesei din weekend pentru prietenii lor. Își petrece seara, simțindu-se anxioasă la gândul că soțul se va supăra pe ea. Contrar așteptărilor acesta nu se supără. Ulterior își dă seama că ea de fapt fusese supărată pe el, deoarece în ultima vreme nu-l simte atent la nevoile ei și că este mult mai preocupat de viața profesională decât de familie.
🔵 Introiecția
Introiecțiile se formează prin modul în care folosim informațiile obținute din percepții, memorie și apoi de integrare în a determina o imagine a unei alte persoane. Această imagine este folosită ulterior pentru a putea gestiona anumite situații sau produce automat identificarea persoanei cu caracteristicile imaginii reprezentate mental. Introiecțiile apar cel mai adesea din înglobarea imaginilor parentale în primele etape ale copilăriei.
O proaspătă mămică se simte epuizată și deși cei din jur își oferă ajutorul pentru a putea avea momente de odihnă, refuză vehement spunând că își dorește să facă asta și este responsabilitatea ei.
Acest comportament perfecționist venea ca urmare a lipsei de empatie și a criticilor mamei sale, care o forța să învețe până se simțea epuizată, fiind și ea la rândul ei o persoană perfecționistă și complet implicată în profesia ei.
Fiind dependentă afectiv de mama, nu putea refuza sau riposta, iar modul în care se tratează pe sine în prezent urmărește aceeași imagine a mamei, critică și lipsită de empatie.
Totodată, este o formă de autopedepsire, care nu i-ar fi dat posibilitatea de a fi privită de mama ei cu înțelegere și grijă, deoarece aceasta vedea la fel de critic starea ei de oboseală.
Tipuri de identificări
🔵 Identificare cu o imagine idealizată
În cadrul acestei apărări se producere identificarea cu o persoană pe care o considerăm model într-un mod impresionabil. Este modul în care facem față unei stime de sine scăzute și unei imagini distorsionate asupra propriei persoane.
🔵 Identificarea cu agresorul
Prin identificarea cu agresorul o persoană ajunge să se poarte ostil sau abuziv cu altcineva, pentru că a fost la rândul său, în trecut, victima unui abuz. Sau ajungem să ne purtăm cu agresivitate față de cineva, doar pentru că ne așteptăm ca acesta să fie agresiv la rândul său. Protecția pe care o oferă acest comportament este împotriva propriilor sentimente de furie înăbușite față de agresorul din trecut.
🔵 Identificarea cu victima
Fără a fi victima unui abuz, ci mai degrabă martor(de exemplu atunci când unul dintre părinți este abuzat de celălalt sau unul dintre frați/surori este abuzat/ă în timp ce tu ai fost apărat) ajungem să ne comportăm după modelul celui a cărei suferință am trăit-o perceptiv, ajungând în situații în care acceptăm să fim agresați. Acest mod de apărare reacționează ca urmare a unor emoții puternice de vină și furie.
Reprimarea
Reprimarea reprezintă acea strategie voluntară sau automată de a uita ceea ce s-a întâmplat și a generat o trăire puternic negativă sau invers trăirea și senzațiile asociate unei întâmplări. Scopul acesteia, pe lângă evitarea retrăirii emoțiile negative este și de a regla un conflict intern, generat de uitarea în sine. De regulă este însoțită adesea de replici: nu vreau să vorbesc despre asta, nu vreau să mai aud nimic etc.
Normalizarea
Normalizarea folosită ca și mecanism de apărare, se referă la acea atitudine însoțită și de un mod de gândire specific, în care încercăm să ne convingem că este normal ceea ce ni se întâmplă, folosind diferite justificări care ne împiedică să simțim durerea conștientizării unei probleme emoționale pe care o avem. Este opusul exagerării sau catastrofizării. Se aseamănă cu minimalizarea, în care alegem să atribuim o importanță redusă impactului pe care o realitate dureroasă, îl provoacă asupra noastră.
Hipervigilența
Se referă la acea stare accentuată de agitație chiar și atunci când nu există un motiv. Este ca și o alergare continuă, în exterior dar și în interior. Scopul acesteia este de a ține departe conștientizarea anxietății și a contactului cu propria realitate.
