Tulburarea de stres post-traumatic în urma abuzurilor din copilărie
Ne este cunoscut termenul de tulburarea de stres traumatic din mediile externe traumatice făcând asocieri cu zone de război, răniri, accidente.
În lipsa acestora ne este greu să ne gândim că am putea suferi de o astfel de tulburare și să o asociem cu abuzurile din copilărie, fie că ne referim la abuz fizic, emoțional, sexual sau pur și simplu la neglijență emoțională și abandon.
Ce este tulburarea de stres post-traumatic în raport cu abuzurile din copilărie?
Tulburarea acesta ar putea avea un spectru larg în definirea ei, în funcție de intensitatea și frecvența apariției ei în viața noastră. Poate cuprinde stări de la un dezechilibru emoțional profund cu impact în functionalitatea unei persoane până la o tulburarea mentală, în context clinic, patologic sau nu neapărat.
Tulburarea constituie rezultatul înregistrării unor informații extrem de înfricoșătoare, copleșitoare și provocatoare de suferință intensă legate de ceea ce ni s-a întâmplat dar și a acelor informații de obicei, destul de exacte în legătură cu complexul de reacții avute personal în urma abuzului.
De asemenea presupune procesarea acestora cu consecințe puternice în stabilitatea sistemului nostru de siguranță dar și adaptarea comportamentelor noastre în ce privește interpretarea unor aspecte din prezent ca fiind la fel de periculoase comparând prin retrăire evenimentele din trecut.
Originile tulburării
Originea unei astfel de tulburări vine din expunerea la evenimente traumatice care implică o amenințare evidentă, vătămarea fizică sau emoțională, participarea ca martor la agresiuni sau exisța abuzurilor aplicate.
De asemenea sursele pot fi legate de traume emoționale desfășurate în prezent sau în trecutul nostru.
Poate fi asociată cu perioade prelungite de abuz fizic, verbal, emoțional sau sexual în copilărie.
Neglijența emoțională, o formă mai puțin recunoscută de abuz stă la baza unor situații traumatice evidente. Ignorarea frecventă, lipsa conexiunii, lipsa îngrijirii având în vedere gradul mare de dependență al unui copil, respingerea constantă, controlul excesiv prin critică și frică sunt doar câteva dintre manifestările neglijenței.
Disprețul și furia reprezintă de asemenea o combinație toxică de abuz verbal și emoțional.
Nu în ultimul rând abandonul emoțional, caracterizat prin privarea de afecțiune, condiționarea acesteia sau refuzul de a o oferi și sentimentul constant de incertitudine și nesiguranță.
La acesta putem adăuga ca și sursă abandonul fizic, concretizat prin expunerea forțată la perioade lungi de singurătate, respectiv lipsa evidentă a părinților din viața copilului.
Simptomele tulburării de stres-postraumatic
Există o listă conținătoare a simptomelor tulburării. Acestea nu se manifestă toate în același timp, iar pentru fiecare persoană există de obicei combinații diferite.
1. Flashback-urile emoționale. Acestea sunt treceri automate și destabilizatoare în trăirile emoționale corespunzătoare unui moment traumtic din trecut. Se manifestă printr-un sentiment de blocaj, iar experiența în sine este dominată de emoții copleșitoare precum furia, rușinea și abandonul. Sentimentul intern, fragilitatea, neputința, schimbarea bruscă de perspectivă reîntorc persoana care are un flashback la momentele cele mai emoționale, corespunzătoare traumei avute, de multe ori repetând inclusiv reacțiile avute în momentul producerii acesteia.
2. Rușine toxică. Unul dintre primele aspecte pe care le-am învățat a fost cum pot diferenția vina de rușine. Vina presupune un sentiment intern legat de ceea ce am făcut greșit, ne dă posibilitatea de a ne asuma responsabilitatea și de a încerca să reparăm ceea ce este de reparat. Rușine însă, nu definește comportamentul, ci are tendința de a ne defini pe noi înșine ca fiind greșiți. Este acuzatoare și critică și ne impune mai degrabă o izolare și lipsă de reacție împotriva a ceva ce s-a întâmplat. Într-un mediu toxic, rușinea ne determină să ne ascundem identitatea până în punctul în care simțim că nu existăm, să ne micșorăm în ochii noștri și ai altora, să ne fie rușine că ne este rușine, să ne descalificăm și să ne izolăm de propriile emoții, de propriile gânduri sau de propriul corp.
3. Criticul interior. Criticul interior apare atunci când abuzul și neglijența emoțională îl obligă pe copil să-și suprapună propria identitate cu instanță morală formată din regulile exagerate ale părinților pentru a le obține acceptarea și iubirea lor.
Criticul interior crește odată cu copilul până la vârsta adultă, atunci când acesta rămâne blocat în încercarea imposibilă de a obține același tip de acceptare și iubire, străduindu-se în permanență să găsească o modalitate de a avea bunăvoință.
Ceea ce simte o persoană care se critică constant este că orice ar face, nu o să reușească niciodată. De aici urmează drumul devalorizării și al respingerii de sine, finalizând cu renunțarea de a mai face lucruri care să-i dea suficiente șanse de a se vedea pe sine altfel.
4. Anxietate. Perfecționismul, gândirea în alb și negru, criza de timp permanentă și lipsa îndeplinirii nevoilor în special datorate atacurilor durabile ale criticului interior ne fac să ne blocăm în momente sau perioade concentrate pe pericol. Devenim în felul acesta foarte pricepuți în a crea scenarii despre diferite pericole la care suntem supuși sau chiar asupra îmbolnăvirii sau morții iminente, punând un accent deosebit pe experiența existențială a vieții noastre.
De asemenea apare starea de hipervigilență constantă care vede un dezastru în apropiere și suprapune trăirile traumatice cu moduri în care în viitor le vom retrăi: singurătate, abandon și respingere, moartea în singurătate, neputința de a mai fi independenți, pierderea libertății și a sensului.
5. Abandon de sine. Eforturile noastre în copilărie au fost dedicate în special adaptării la situațiile dificile prin care am trecut. Dincolo de asta, indiferent de comportamentul sau strategia pe care o folosește copilul, nevoile afective ale acestuia rămân neclintite. Acesta are nevoie, conștient sau nu, să primească alinare, suport, dovezi de încredere și validare, semne clare de afecțiune și de confortul sentimentului de siguranță.
De aceea se străduiește să identifice care sunt posibilitățile prin care poate să își mulțumească părinții pentru ca aceștia la rândul lor să devină disponibili. În prea multe situații, răspunsul la nevoi nu apar, dar efortul copilului continuă iar odată ce ajunge adult îmbracă cu ușurință haina perfecționismului și nu doar că se străduiește, dar ajunge la cote maxime de frustrare și epuizare emoțională încercând.
Rezultatul este adesea că și adultul va simți la rândul lui respingerea nevoilor afective. De aici este un pas către devalorizare, poate și dispreț, critică agresivă, izolare în rușinea toxică și la final abandonul de sine. Abandonul de sine presupune construirea unei convingeri puternice în care orice ai face, fie nu vei reuși, fie nu vei fi suficient de bun, fie nu meriți să fii niciodată iubit.
6. Stimă de sine fragilă. O ființă care crește fără o persoană de sprijin, capabilă să ofere un sentiment sigur de iubire și protecție ajunge să fie afectat de o stimă de sine fragilă. Lipsa încurajării duce la necunoașterea abilităților personale, lipsa validării duce la dificultatea de a găsi resursele care ne dau încredere, lipsa oglindirii nu ajută un copil să se cunoască și să se prețuiască și nu în ultimul rând lipsa înțelegerii duce la o atitudine critică și la descurajare în fața dificultăților sau eșecurilor.
În cazul în care acestora adăugăm disprețul, privirea amenințătoare sub care ne facem mici, privirea devalorizantă sub care simțim că nu valorăm nimic, rezultatul retrăirii neputinței duce fără greș la o scădere a stimei de sine din care cu greu ne mai accesăm valoarea noastră umană.
7. Frica de abandon din partea celorlalți. Răspunsul la întrebarea privind sursa fricii de abandon și a fricii de singurătate se află de multe ori în lipsa unei legături emoționale sănătoase în copilărie. Acesta este un motiv întemeiat pentru care o persoană nu știe cum să acceseze o relație sau să o mențină. Va trăi cu un gol în ce privesc abilitățile relaționale necesare pentru crearea intimității personale în relație.
Încercând să învețe, totuși se lovește de un alt blocaj care accentuează din nou golul, acela de a se desconsidera în a fi apt să primească afecțiunea celuilalt și va fi orientat spre a evita orice posibilitate de a greși astfel încât celălalt să nu îl părăsească.
8. Alte simptome
- Dificultăți în dezvoltare;
- Dificultăți în relațiile sociale în general;
- Schimbări radicale de dispoziție și a stării afective;
- Apariția mecanismelor de distragere prin alte activități fizice sau mentale, disociere.
Nivelurile de vindecare în tulburarea de stres post-traumatic în urma abuzurilor din copilărie
Abordarea și vindecarea în acest caz este complexă și presupune perspective multiple asupra caracteristicilor individuale ale fiecărei persoane, de la modul în care se manifestă simptomele, tipul de personalitate, tipul de traumă și reactivitatea acesteia la rezistențele create de traumă în timp.
Este un efort în sine care pornește de la acceptarea abuzului, la evaluarea consecințelor până la găsirea căilor potrivite de determinare a eliberării de consecințele traumei.
O persoană are nevoie de în primul rând să dezvolte o relație de cu sine pentru ca mai apoi:
- Să se accepte pe sine;
- Să dezvolte un simț al recunoașterii propriei identități;
- Să poată dezvolta compasiune pentru propria persoană;
- Să poată avea puterea de a se autoproteja;
- Să găsească siguranță în alte conexiuni umane;
- Să câștige libertatea de a se exprima;
- Să investească în stima de sine, găsind motivație și încredere în resursele personale;
- Să aibă conștiința clară asupra necesității propriei îngrijiri.
Vindecarea poate fi dispusă pe mai multe niveluri
1. Vindecare cognitivă
Vindecarea cognitivă presupune reducerea consecințelor și repararea pagubelor pe care experiențele traumatice le-au produs asupra modului de gândire și asupra convingerilor legate de propria persoană.
Efortul pe care îl depunem din punct de vedere cognitiv are obiectivul de a flexibiliza creierul și de a-l face mai accesibil pentru noi înșine.
Presupune identificarea și preschimbarea gândurilor distructive și a proceselor de gândire care ne-au fost impuse în copilărie. Lucrul cu partea cognitivă este foarte important pentru a ne ajuta să ne dezicem de criticul interior care ne zdrobește stima de sine.
Tot procesul de vindecare cognitivă ne duce în direcția de a crea o legătură cu noi înșine eliberați de condiționarea anterioară.
2. Vindecarea emoțională
Modul în care ne procesăm emoțiile și ne dezvoltăm rețelele emoționale se aseamănă modului în care ne sunt afectate și procesele de gândire. Recuperarea emoțională ține de prejudiciile interioare și poate fi un proces costisitor din punct de vedere al suferinței. Vindecarea își propune construcția unei relații sănătoase cu sine, în încercarea de a accepta experiențele avute și de a înțelege natura contradictorie a trăirilor, fie ele pozitive sau negative ca semn al sănătății mentale.
Recuperarea presupune lipsa discriminării interioare și lipsa acuzării și îngrijorării în legătură cu modul în care simțim, să ne putem iubi și aprecia atunci când sunt sentimente de bunăstare emoțională, dar și atunci când tristețea ne însoțește în momentele mai plăcute ale vieții, păstrându-ne integritatea în raport cu viața intern-emoțională.
3. Vindecarea somatică
Daune fizice, stres, hipervigilență, încordare permanentă, perturbări ale somnului, incapacitatea de a fi relaxați în propriul corp, dificultatea de a fi alături de alți oameni, reticența la ideea de fi atinși. Toate sunt reacții somatice specifice proceselor traumatice. Acestea sunt semne evidente ale faptului că și corpul își are memoria specifică și-a păstrat daunele pe care evenimentele dureroase le-au produs deopotrivă părții cognitive și celei emoționale.
Relaxarea, meditația, antrenamentele fizice sunt instrumente necesare care ne pot ajuta în eliberarea stresului și a tensiunii. Exercițiile ghidate în psihoterapie ajută la conștientizarea senzațiilor și eliberarea acestora împreună cu emoțiile corelate.
Abordarea problemelor medicale, a problemelor alimentare, cunoașterea propriului corp și a nevoilor acestuia, îngrijirea corpului sunt deosebit de utile în recuperarea somatică.
4. Vindecarea spirituală
În cazul acestui nivel de vindecare aplicabilitatea trebuie să se coreleze foarte bine cu credințele și convingerile unei persoane. Esențial este ca indiferent care este aceasta, să se obțină evidențierea valorii persoanei în sine, valorile fundamentale de iubire și compasiune, empatie și înțelegere. De asemenea ar putea să conțină încurajarea exprimării creative, a legăturii cu ceilalți oameni și a legăturii cu natura.
