Există momente într-o relație de cuplu când, fără să ne dăm seama, începem să ne purtăm nu ca doi parteneri egali, ci ca un părinte și un copil. Unul dintre noi preia controlul, devine responsabil emoțional pentru celălalt, iar celălalt se retrage, devine dependent sau evitant, ca un copil în fața unei autorități. Nu e o alegere conștientă e o dinamică profundă, înrădăcinată adesea în istoria noastră de atașament.
Aceste inversiuni de roluri apar acolo unde nevoile afective neîmplinite din trecut caută să fie rezolvate în prezent, prin celălalt. Nu e o relație, ci o încercare de reparație emoțională mascată de iubire. Și nu e deloc rară mai ales în cuplurile unde co-dependența devine limbajul iubirii.
De la parteneri egali la roluri complementare disfuncționale
În loc să existe reciprocitate, apare dezechilibrul: unul are grijă, celălalt este „îngrijit”; unul reglează emoțiile, celălalt le trăiește haotic; unul decide, celălalt așteaptă indicații. La suprafață, poate părea grijă sau loialitate dar, în esență, e o formă mascată de control, alimentată de frica de abandon și de lipsa unui sine emoțional autonom.
Într-o astfel de relație, unul dintre parteneri se simte constant „în plus de responsabilitate”, ca un adult care trebuie să gestioneze totul, în timp ce celălalt trăiește într-o dependență aproape infantilă. Ce se întâmplă de fapt este că, fără să ne dăm seama, proiectăm asupra partenerului nevoile neîmplinite din copilărie căutăm acolo ceea ce nu am primit atunci.
Această idee e centrală în Terapia Imago, care sugerează că alegem parteneri ce reflectă inconștient trăsături ale îngrijitorilor noștri timpurii, în speranța că, de data asta, rana se va închide diferit. Doar că partenerul nu poate și nu trebuie să fie „reparatorul” trecutului nostru. Iar când nevoia devine așteptare, iar așteptarea devine pretenție, relația se transformă într-un câmp de luptă emoțional.
Cum ne sabotează propriile așteptări
Atunci când proiectăm asupra celuilalt rolul de „părinte” sau „copil”, pierdem contactul cu realitatea relației. Nu mai vedem persoana din fața noastră, ci un simbol al ceva ce am dorit, dar n-am primit. Un partener devine protectorul absolut, decidentul, „adultul responsabil”. Celălalt devine mic, confuz, dependent de validarea și prezența celuilalt.
Această dinamică se autoalimentează: cel care oferă prea mult o face ca să se simtă indispensabil, iar cel care primește prea mult își pierde, treptat, autonomia. E ceea ce, în psihologia relațiilor, numim co-dependență. Nu iubim din libertate, ci din nevoie. Nu ne alegem, ci ne completăm traumele.
Fără un echilibru al puterii emoționale, cuplul devine dezechilibrat și obositor. În loc de susținere reciprocă, apare oboseala, frustrarea, sau chiar disprețul mascat în ironie sau tăcere.
Iluzia siguranței și distanțarea dorinței
În multe cupluri, această inversiune de roluri apare din nevoia obsesivă de siguranță. Căutăm în partener o garanție emoțională absolută să ne înțeleagă fără cuvinte, să ne aline constant, să nu ne părăsească niciodată. Dar, așa cum observă terapeutul de cuplu Esther Perel, cu cât ne agățăm mai mult de ideea de siguranță totală, cu atât sugrumăm dorința, spațiul personal și vitalitatea relației.
Esther Perel subliniază că partenerul nu poate fi totul pentru noi atât sprijin, părinte, terapeut, ghid și salvator, fără ca relația să se transforme într-o interdependență distructivă. Și cu cât ne apropiem obsesiv, cu atât pierdem polaritatea care susține atracția: diferențele, misterul, autonomia.
Semne că relația ta funcționează pe un dezechilibru de putere
✅ Simți că ai grijă constant de celălalt și nu mai ai spațiu pentru tine.
✅ Ești criticat sau critică totul, ca un părinte nemulțumit.
✅ Ai nevoie de aprobarea partenerului ca să iei decizii banale.
✅ Evitați conflictele reale, dar tensiunea plutește tot timpul.
✅ Ai sentimentul că, fără tine, celălalt „nu s-ar descurca”.
Aceste semne pot părea mici, dar în timp creează o atmosferă sufocantă. Și aici, munca terapeutică devine vitală pentru a decupla iubirea de sacrificiu și control.
Ce înseamnă o relație matură, în viziunea lui John Gottman
Cercetătorul John Gottman, după zeci de ani de studii asupra relațiilor de durată, a arătat că nu conflictul ruinează relațiile, ci felul în care reacționăm în fața lui. Când apare critica, disprețul, defensiva sau blocajul emoțional, relația intră pe o pantă alunecoasă.
Relațiile în care apare inversarea de roluri sunt adesea pline de aceste comportamente. Partenerul „părinte” devine critic, obosit și neascultat. Partenerul „copil” devine defensiv, pasiv și reactiv. Și niciunul nu mai are energia de a construi, doar de a supraviețui împreună.
Pentru Gottman, cheia este comunicarea onestă despre nevoi și reconectarea prin gesturi mici, nu prin eforturi eroice. Intimitatea reală se construiește din disponibilitate, nu din sacrificiu.
Cum ieșim din roluri și revenim în relație?
✅ Recunoaște tiparul – Ești salvatorul sau cel care cere să fie salvat? Când ai început să te porți așa? Ce ai încercat, de fapt, să obții?
✅ Învață să-ți formulezi nevoile ca adult – Nu „fă asta pentru mine”, ci „am nevoie să mă simt susținut”. Nu „tu niciodată nu…”, ci „mă simt singur când…”.
✅ Refuză controlul mascat în grijă – Ai voie să nu fii responsabil pentru fericirea celuilalt. Ai voie să spui „nu” fără vină.
✅ Deschide spațiul pentru individualitate – Intimitatea nu înseamnă fuziune. Înseamnă doi oameni care se aleg zi de zi, nu pentru că au nevoie, ci pentru că se prețuiesc.
O relație nu este o reparație. Nu e locul unde ne vindecăm complet copilăria, dar poate fi contextul în care învățăm că iubirea nu înseamnă sacrificiu de sine sau control. Înseamnă parteneriat real, responsabilitate împărțită și libertatea de a fi autentic, cu toate vulnerabilitățile la vedere.
Psiholog Psihoterapeut Ana Delendrea
