Despre neglijarea emoțională în relații
Nu ridică vocea.
Nu te jignește.
Nu te respinge.
Doar tace.
Și, de fiecare dată când apare o ceartă, tu te frângi în bucăți.
Vrei să fii auzit(ă). Înțeles(ă). Ținut(ă).
„Nu vezi cât de mult mă doare?”
Dar răspunsul e același:
„Nu știu ce să spun. Bine. Scuze.”
Atât.
Și simți cum în tine fierbe ceva ce nu poți descărca.
E ca și cum ai striga în apă.
Fără ecou. Fără răspuns.
Nu e abuz. Dar doare.
Nu e violență. Dar rănește.
Nu e ceva ce poți arăta cu degetul. Dar îți macină inima, încet, în tăcere.
Aceasta e neglijarea emoțională.
E lipsa care nu se vede, dar se simte.
Nu vine cu certuri. Ci cu absență.
Nu cu agresivitate. Ci cu indiferență tăcută.
Persoana de lângă tine pare „rațională”.
Ascultă, dar nu aude.
Răspunde, dar nu simte.
E acolo, dar nu cu tine.
Nu e că nu te iubește.
E că nu știe cum să se apropie.
Cum să fie cu tine, nu doar lângă tine.
Ce se întâmplă în spatele acestei tăceri?
Adesea, acești parteneri au crescut în medii unde emoțiile erau tratate cu răceală.
Tristețea, frica sau furia nu primeau răspuns.
Doar priviri goale sau replici scurte: „exagerezi”, „nu e nimic”.
Așa că au învățat să tacă.
Să nu simtă prea mult. Să nu arate. Să se protejeze prin detașare.
Ca adulți, devin parteneri „funcționali”.
Fac ce trebuie. Nu uită cumpărăturile. Îți răspund când întrebi.
Dar nu vin spre tine.
Nu inițiază. Nu creează apropiere. Nu îți simt emoțiile.
Nu uită aniversarea din răutate.
Ci pentru că nu trăiesc în registrul emoțional.
Trăiesc în listă. În lucruri de făcut. În „totul e ok”.
Dar iubirea nu e o listă.
E prezență. Reacție. Viu.
Cum te schimbă o astfel de relație?
Începi să te cenzurezi.
Să nu mai spui ce simți.
Să reformulezi, să te gândești de 5 ori dacă „e prea mult”.
Să taci, de frică să nu pari sensibil(ă).
Încetezi să spui „Mi-e dor”.
Și întrebi doar: „Ești ocupat(ă) zilele astea?”
Nu mai ceri apropiere. O maschezi în conversații neutre.
Te crezi matur(ă). Dar, de fapt, ai trecut în modul de auto-supraviețuire emoțională.
Ai învățat să nu mai aștepți.
Să nu mai simți prea intens.
Să nu mai vrei prea mult.
Și puțin câte puțin… dispari din propria viață.
Ce poți face?
Primul pas nu e să încerci mai tare.
Nici să dovedești că meriți.
Nici să salvezi tu tot.
Ci să vezi clar:
Această absență emoțională nu e despre tine.
Nu e vina ta.
Nu e pentru că ești „prea sensibil(ă)”.
Nu pentru că „ceri prea mult”.
Ci pentru că celălalt nu știe – sau nu poate – să intre în spațiul tău emoțional.
Poți comunica. Dar cu limite clare.
Nu cerșind reacții.
Ci spunând simplu:
„Tăcerea ta mă rănește. Nu am nevoie doar de răspunsuri politicoase. Am nevoie de tine, întreg(ă).”
Iubirea nu e doar prezență fizică.
E reacție.
E participare.
E acel „mă vezi?” și un răspuns sincer: „Da, te văd. Și rămân.”
Dacă simți că trăiești într-o relație în care nu ești rănit(ă) activ, dar nici cu adevărat văzut(ă), e timpul să îți asculți propria tăcere.
Să o traduci.
Să înveți din nou că durerea ta merită un ecou, nu un zid.
Iar dacă ai nevoie de un spațiu în care să fii simțit(ă) fără să te justifici,
unde ceea ce simți să conteze, fără să ceri voie, psihoterapia poate fi acel început.
Te invităm să te întorci la tine.
Nu prin explicații.
Ci prin prezență.
A ta. Și, când e timpul, a cuiva care chiar te vede.
