Poate că, de-a lungul vieții, ai devenit „persoana de încredere” a tuturor. Ești acel om pe care ceilalți îl caută când au nevoie de sprijin, de confirmare, de rezolvare. Răspunzi mereu cu „sigur”, „nu e nicio problemă”, „pot să fac asta”. Îți anulezi propriile planuri, îți reduci din orele de somn, ignori semnele corpului tău și, poate, chiar și vocea interioară care încearcă, timid, să-ți amintească: „Și tu ai nevoie.”
Fenomenul numit people pleasing este mai mult decât o nevoie de a fi amabil sau cooperant. Este un mecanism profund de adaptare care, de cele mai multe ori, are rădăcini în frică. Frica de respingere, frica de conflict, frica de a nu mai fi „bun” sau „demn” în ochii celorlalți.
La suprafață, poate părea că totul este sub control. Ești o persoană „bună”, „echilibrată”, „de încredere”. Dar înăuntru? Epuizare. Frustrare. Tristețe. Gol interior. Și, mai ales, o pierdere dureroasă a identității.
Dr. Harriet B. Braiker, psiholog clinician și autoare a lucrării The Disease to Please, explică faptul că a fi people pleaser nu este o trăsătură de personalitate inofensivă, ci un sindrom bazat pe nevoia compulsivă de aprobare externă. Ea îl descrie ca pe un cerc vicios în care nevoia de a face pe plac duce la suprasolicitare, care duce la furie refulată, care la rândul ei adâncește rușinea și nevoia de a „compensa” fiind și mai plăcut. Și tot așa.
Poate te-ai surprins spunând „da” în timp ce în interior simțeai un „nu” clar. Ai oferit timp, energie, bani sau spațiu emoțional, chiar și atunci când nu mai aveai ce da. Ai tăcut când simțeai nevoia să vorbești. Ai zâmbit când tot ce voiai era să pleci. Ai acceptat relații, joburi, colaborări sau obligații care nu erau ale tale, doar pentru a menține o imagine de persoană agreabilă.
Dar fiecare „da” spus împotriva ta înseamnă o mică trădare personală. Și trădările repetate ajung să creeze rupturi profunde în identitate.
Încet, dar sigur, ajungi să nu mai știi ce vrei cu adevărat. Ce simți. Ce te definește. Când te uiți în oglindă, chipul e familiar, dar interiorul e confuz: „Cine sunt eu, dincolo de ce așteaptă ceilalți de la mine?”
Această pierdere de sine nu apare brusc, ci se insinuează tăcut. Începe cu oboseală – nu doar fizică, ci una emoțională, densă, ca un nor greu. Continuu să funcționezi, dar cu din ce în ce mai puțină bucurie. În momentele de liniște, apar gânduri pe care le alungi rapid: „Oare cine ar rămâne lângă mine, dacă n-aș mai face atât pentru toți?”, „Dacă aș spune ce gândesc cu adevărat, m-ar mai iubi?”, „Dacă aș spune nu, m-ar mai respecta?”.
Răspunsurile te înspăimântă. Așa că, de cele mai multe ori, îți pui zâmbetul înapoi și mergi mai departe. Dar corpul tău știe. El simte tensiunea, respirația superficială, ghemul din stomac sau oboseala care nu dispare nici după o noapte întreagă de somn. Îți spune, fără cuvinte: „Nu mai pot.”
A fi people pleaser te învață să citești perfect emoțiile celorlalți, dar te rupe de propriile emoții. Știi când cineva are nevoie de ceva, dar nu mai știi ce ai tu nevoie. Știi să susții, să motivezi, să oferi, dar nu mai știi cum să ceri, să refuzi, să îți protejezi spațiul. În timp, această dinamică devine nu doar un comportament, ci un mod de a fi.
Dar nu ai fost mereu așa. La un moment dat, ai învățat că iubirea vine cu un preț. Că e mai sigur să fii pe plac decât să fii tu însuți. Că liniștea celorlalți e mai importantă decât autenticitatea ta. Poate a fost în familie. Poate într-o relație timpurie. Poate ai învățat, cu sau fără cuvinte, că existența ta e mai valoroasă când nu deranjezi, când nu ceri, când nu „ești prea mult”.
People pleasing-ul este un mecanism de supraviețuire. Dar nu mai e nevoie să supraviețuiești. Ai dreptul să trăiești.
Iar trăirea autentică începe prin recunoașterea acestui tipar. Prin a-ți da voie să observi când spui „da” din frică, nu din convingere. Când oferi din vinovăție, nu din generozitate. Când zâmbești ca să ascunzi un disconfort. Când accepți tăcerea, deși în tine se zbate un adevăr nerostit.
Recuperarea identității începe cu pași mici. Cu întrebări simple, dar esențiale: „Ce simt eu acum?”, „Ce îmi doresc, dincolo de ce vrea celălalt?”, „Care e limita mea aici?”. La început, aceste răspunsuri pot fi greu de găsit. Dar ele există, în tine, chiar dacă au fost îngropate sub ani de conformare.
Terapia este spațiul în care poți învăța să spui „nu” fără vină. Să-ți revendici dreptul de a fi întreg – și imperfect, și vulnerabil, și real. Este spațiul în care reconstruim împreună încrederea în tine, capacitatea de a fi autentic, fără teama că vei pierde iubirea celor din jur.
Psiholog Psihoterapeut Ana Delendrea
